o viata de om

 clipa petrecuta in penumbra asteptarii autobuzului alaturi de ea.

cu parul tuns scurt, corect, alb, cu geutatea pasilor batrani purtati cu grija in baston, cu toata pielea ridata de ani, mi-a atras atentia inca dinainte sa-mi vorbeasca. timorata dar si fascinata de prezenta ei vetusta, mi-a fost imposibil sa raspund altfel decat politicos si scurt.

dincolo de anii evidenti adunati si grija de a-i purta demn, era altceva ce te chema spre admiratie muta. dar as fi si spus ceva, orice sa pot intra in vorba. in timp ce articulam in minte un compliment la adresa unui element contrastant din aparitia ei, un inel cu piatra mare albastra, privirile mi-au alunecat si peste mainile ei batrane cu manichiura tanara-unghii lungi, perfect aranjate, cu oja roz pal elegant. 

a venit autobuzul, am urmarit-o cu grija pana la urcare si..asezare. mergea lent. aproape rapusa de oboseala, dar nu chiar. era inca foarte prezenta, demna, cu unghii roz si cu inel cu piatra mare albastra. -o viata de om.

din iarna trecuta-pagina de jurnal

despre seara de joi, exceptionala in intreaga ei desfasurare. anumite momente sunt minunat de frumoase.
invitatia neasteptata la Tudor Gheorghe. Din partea Ioanei, intai, si, de fapt, din partea omului Alex Stefanescu. Eu am cunoscut un om, nu un critic literar dupa cum auzisem despre el..de la Ioana(imi recunosc..incultura) , de prin scrieri apoi si de la televizor, intr-un tarziu. Emotia de a intalni o personalitate a culturii romanesti(fara exagerare), exista. de a fi invitata lui, chiar si prin intermediul altei persoane, si mai si. sa fiu in randul 7, fix in fata altui om pe care il iubesc de o viata...unui artist drag mie.
stiam ca e un spectacol greu, care apasa, cara nu te lasa sa respiri linistit, care nu te lasa sa ..uiti.
dar tot n-am fost pregatita de avalansa de trairi simtite de la primul acord. fiecare vorba, fiecare colind ..durea. n-am putut o clipa sa ma detasez. aproape ca-mi era jena sa fiu asa usor purtata de mesaj, sa nu ma pot abtine sa...plang.
iar finalul spectacolului, cu omul Alex Stefanescu care ne-a invitat la o masa ..si pe care n-am indraznit sa-l refuz desi eram atat de obosita incat credeam ca o sa lesin, desi mi-era asa teama de o asemenea companie in fata careia as fi fost mai intimidata ca oricand. o alta surpriza. stand la masa, da un telefon..si-l aud vorbindu-i lui Tudor Gheorghe, "zis Tudor", felicitandu-l cu drag, ca-ntre prieteni vechi si laudandu-se, mai apoi, cu cele doua domnisoare foarte frumoase cu care a fost la spectacol..si, surpriza maxima, ni-l da la telefon. in timp ce ioana vorbea, eu incercam sa-mia dun gandurile strabatute brusc de o emotie intensa, sa-mi linistesc bataile de inima care o luasera razna pentru a reusi sa bagui cateva idei ne...stupide.
tendinta a fost sa refuz telefon, DAR nu in fiecare zi ai sansa asta, mi-am zis, mai bine s afiu stupida si sa-l aud la telefon(oricum m-ar fi uitat), decat sa trec la milimetru pe langa aceasta minunata sansa. dupa introducerea frumoasa dar si menita sa-mi justifice tampenia posibila, a ioanei, il aud...calm, sugubat si linistitor...apuc sa spun ceva gresi , acceptand ce a zis despre sine cum ca ar fi fost rau(NU a fost..si apoi, ce inseamna sa fii rau? sa spui adevarul? sa faci sa doara ceva ce exista?), reusesc sa-i zic ce-am simtit : m-a durut foarte frumos..spectacolul lui.
apoi, balmajesc o incheiere rapida si i-l dau inapoi la telefon lui Alex S..care..maia poi, ma tot lauda pt expresie..mandru fiind si de mine.:)
ana la urma, n-am spus numai tampenii, si pana la urma, seara asta CHIAR A EXISTAT!
si restul serii a fost frumos, caci omul Alex Stefanescu ne-a povestit tare ..cursiv si evocand intamplari care mie mi-au creat o poveste intreaga in cap..in asa fel de parca ar fi devenit propria amintire..traita..ceva interesant mai mult prin relatare.

toata seara a fost..aproape ireala.

si chiar ma gandeam, viata asta are uneori niste surprize de o frumusete care merita TOT.

iar n-am cuvinte sa descriu ce simt..inca mai simt :)

3 saptamani- start/stop

si o viata frumoasa in plan.

as vrea ca macar eu sa fac sa conteze. sa tin minte, macar. ceva ce s-a oprit brusc, ca un buletin informativ.

e cazul, deci, zise el, sa mergi mai departe. pentru ca eu merg..mai departe de aici, in alta tara, in alta lume in care tu nu(-mi) mai incapi. desigur, n-a folosit aceste cuvinte, ar fi fost totul prea..emotional, iar de emotii nu avem vreme acum cand trebuie sa plec la interviu, cand trebuie sa-mi fac bagajele.
asadar, de ce intrebi ce mai fac, de ce-mi spui ce mai simti, de ce mai stai pe loc cand eu am plecat deja? nici nu stiu cine mai esti, nici nu am ce sa-ti mai zic, am pus deja punct.

a fost un firesc neasteptat, de la primul salut..la primul sarut. o potrivire si-o bucurie de zi cu zi ca l-am gasit. cu el langa mine, ma miram ca exista. trezindu-ma noaptea din somn, cautam sa ma asigur ca nu l-am visat. nu era nimic rau, vreun semn care sa umbreasca simplitatea intalnirilor. pas dupa pas, ne indreptam, fara graba, de o viata frumoasa in doi.

de la o zi la alta, la fel cum a aparut, a si plecat.

sa merg mai departe inca nu stiu, e ca si cum mi s-a dat preview la ce mi-am dorit mereu, am fost asigurata ca 'se poate', si apoi, s-a rupt filmul. fara sansa de continuare.

just remember.

by (bus, tube) the way

domnisoara...nu as sti sa-i precizez varsta, oricum tanara..poate pana in 30 ani, poate un pic peste. miniona, cu par aramiu drept , cu o cordeluta care imita o codita impletita in fix aceeasi culoare cu parul ei. ochi mari albastri, foarte mari si foarte frumos contrastau cu parul acela tomnatic si cu sileuta de papusa(imi aducea aminte de papusa gen barbie in miniatura pe care o aveam in copilarie, o chema crina:) ). dar nu asta m-a facut sa ma uit la ea, ci zambetul. zambea cald tuturor oamenilor din jur. si e greu sa faci asta, e greu chiar si sa mai vezi asta intr-o mare de oameni. i-am oferit locul eliberat in fata mea si s-a asezat langa un copil roz care a fost la randu-i atras de ea. si au inceput o conversatie la care mama copilului asista ca la televizor.s-au imprietenit rapid, zambetul domnisoarei prinzand foarte repede la copilul roz care imediat a inceput sa povesteasca tot, si ca a fost la dentist, si cum o cheama, si cati ani are si cum o cheama pe papusa ei samd. domnisoara o asculta si incuraja dialogul fara sa para in vreun minim fel deranjata de toate detaliile primite. ai zice ca se incadreaza la genul acela de oameni care 'iubesc copiii' si le face placere sa se bage in seama cu toata lumea...ei bine, nu era cazul ei; avea ceva complet sincer la intreg felul ei de a fi...era sincera si cand ii facea cu mana copilului care a coborat la un moment dat din metrou si...frapant aproape dupa toata acea revarsare de zambete calde, odata ramasa singura, ochii mari albastri s-au umplut de lacrimi.
de la o statie la alta, in fata mea s-au afisat pefect la vedere sentimente in stare bruta.

priveste cerul...

 pe un zid al unui bloc. mesaj cu litere de mana scris cu vopsea albastra. in timp ce imi vedeam de drumul meu ocupat, in timp ce framantam nedreptatile de peste zi in minte.
cred ca nu exista lucruri bune din oficiu, exista in schimb oameni care le fac bune, impotriva raului tot mai prezent. exista o persoana care a scris cu mana ei pe un perete un mesaj care a ajuns la mine si mi-a ridicat privirea din pamant inspre cer.
era aproape senin.

nu dureaza

e rece.
parca mi s-a facutun gol in stomac in care  .. bate vantul. parca nu mai pot sa respir normal.
nu pot sa ma uit la stiri pentru ca mereu aflu despre lucruri ingrozitoare. si plang cand ma uit la stiri, plang pana la sfasiere..daca stau sa ma uit, sa ascult povestea, sa prind mesajul. asa ca nu ma mai uit. dar vestile proaste oricum exista si oricum imi mai ajung la urechi. tocmai am afalt ca a murit cineva pe care l-am cunoscut tangential acum mai multi ani. apropiat de varsta cu mine. nu stiu de ce a murit, am aflat doar ca a murit. 
si s-a lasat frigul in mine.

stop cadru fericire

senzatie de irealitate...

se intampla rar, dara tunci cand se intampla, par sa se concentreze toate in acelasi timp. si desigur ca ti-e frica sa deschizi ochii mai larg sa te uiti mai bine la o lume pe care o credeai in cu totul alt fel. e si normal pana la urma, e la fel cand faci trecerea brusca de la intuneric la lumina, la inceput trebuie sa te obisnuiesti..
si acum..de curand cam asa e, tin ochii intredeschisi de frica s anu se lase intunericul iar prea repede si sa nu fi vazut niciun contur clar.

ningea... prima seara de iarna din acest an. zambetul era tot pe chipul meu, il vazusem cu o seara inainte in oglinda si aproape ca nu m-am recunoscut, mi se parea ca se transmite toata bucuria si emotia in privire si ma vedeam in sfarsit frumoasa..la modul ala, dincolo de trasaturi, desi aveam parca niste ochi imensi si clari, -acum il simteam si era bine..printre fulgi si stari de bine, la o distanta oarecare, cineva mergea lent pe role..inceeet, bizar, ca pus de un regizor sa se desfasoare fix in fata mea.. ningea, zambeam, omul pe role se indeparta.

memento

"De aceea trebuie sa alegi. Sau iti aduci aminte sau zbori. Mai bine renunta daca simti ca aripile nu sunt stravezii si o singura amintire nu-ti da pace. Destinul celor stapaniti de memorie e pamantul, nu cerul. Ca sa ajungi la soare trebuie sa fii ca un fulg. Cand te vei prabusi, din corpul tau nu va mai curge sange..."

one moment in time

acum mai multe nopti , in timpul unei insomnii ingandurate, aproape ca m-as fi ridicat dintre asternuturi sa astern aici cateva randuri.


 pe balcon eram amandoi si ne planuiam vietile pe atunci destul de tinere cat sa mai fie timp de mult impreuna. si calculam anii si lunile in care fericirea in doi s-ar fi incadrat concret chiar si in trei. pana la 30 ani era aproape obligatoriu un copil..pentru ca mai tarziu am fi vrut altul si nu s-ar mai fi putut asa usor. casatoria trebuia sa vina si ea un pic mai devreme ca deh, asa se (s)cade. eu n-as fi socotit niciodata in felul asta sau in vreo ordine anume de altii stabilita, insa timpul imi parea si mie putin pentru toate cate mai erau de facut. viata ca si garantie pe termen lung nu exista oricum, dar noi vorbeam .. amandoi in penubra planuind viitorul trecut in timp ce mie imi curgeau lacrimi nestiute de tine pe obraji. chiar si asa cu noi acolo siguri ca le vom face pe toate cata vreme suntem unul pentru altul, chiar si daca totul s-ar fi transformat in prezent continuu, ar fi fost mult prea putin, infinit de putin pe cat imi doream eu de fapt in lumea asta, in viata asta. si de fapt, imi doream sa ramanem acolo, pe balconul ala, intre zi si noapte, vorbind despre ce frumos avea sa fie cand era deja.

a bump in the road

nu am mai cazut de mult, asa pur si simplu. sa ma impiedic si sa cad fix in genunchi pe scarile de la metrou. lentila de la ochelarii de soare a sarit cat colo si o doamna care m-a ajutat sa ma ridic si-a exprimat sincera ingrijorare pentru ... ochelarii de firma. am asigurat-o ca nu-s de firma, dar pot fi compatimiti chiar si asa. bine ca nu mi-am rupt picioarele, am zis cu voce tare si am urcat mai departe.

fara titlu

nu stiam daca sa scriu despre asta, daca nu ar fi mai bine sa uit de tot. e de fapt sinistru, ori de cate ori imi amintesc realitatea asta anume, imi vine sa o alung nerecunoscand-o drept parte din viata cunoscuta. cica e un caz extrem asta..mi-e cam greu sa-l privesc asa pentru ca l-as cataloga in felul asta rar si greu de ajuns la el, cand de fapt s-a intamplat in imediata vecinatate a mea.
am fost la nunta lor, am auzit apoi vesti bune despre viata lor de familie, copilul frumos fiind urmarea fireasca a acestui traseu. daca in copilarie eram foarte apropiata de ea, intreaga adolescenta si viata adulta, n-am fost altceva decat martora indepartata a acestor vesti. le priveam cu o oarecare invidie, ia uite ca la unii e posibil o viata simpla si fericita...
probabil n-as fi fost atat de socata daca nu ar fi existat niste circumstante care mi-au adus-o iar in fata. la fel de vesela si expansiva, bronzata si cu zambetul pe buze. usor aiurita dar facea parte din farmecul ei de care imi era dor. imi povestea senin despre viata ei, sotul ei si copilasul. nimic, dar nimic nu parea sa anunte ce aveam sa aflu marti, la 2 saptamani de cand ma vazusem ultima oara cu ea.
sotul ei s-a sinucis. s-a aruncat de la etajul 7.


e foarte greu sa mai spun ceva dupa asta, nu am relatat ca sa comentez in vreun fel ceva, de obicei caut sa nu invinuiesc astfel de acte tocmai pentru ca nu le inteleg. mi se par infinit de triste. dar am scris ca sa tin minte chiar cu acest caz extrem drept exemplu sa nu mai consider vreodata ceva privit din afara in regula. sa am rabdarea si intelepciunea sa astept pana la final ca sa ma pronunt. si cel mai bine, sa nu privesc niciodata din afara spre ceva cu admiratie. poate sa ascunda cele mai groaznice povesti de viata.

un sfarsit

nu prea pot sa ma concentrez pe ideea perfect adevarata si perfect falsa conform careia 'viata merge mai departe', de parca viata ar fi altceva in afara ta, de parca nu tine de pasii tai de fiecare zi, de parca se poate sa te sustragi prezentului doar pentru ca ti se promite un oarecare viitor. ziua de maine.
deocamdata e azi si plecarea de azi pe care o simt deja de la distanta. stii cum e..? sa traiesti in viitor ceva ce se intampla chiar acum, sa ii stii deja importanta dar sa fii nevoit sa-i traiesti pe viu sfarsitul. stiu cum e. am mai trait asta in cateva randuri.
viata nu merge mai departe, o viata se opreste in loc/

wind of change

miroase a tei si aerul e placut racoros. se lasa seara, se lasa o lene calma peste fraze..

parca e bine, parca se aseaza lucrurile cum trebuie si cand trebuie, paca pot sa fac un pas in spate sa admir cum piesele se pun cap la cap ca  intr-un puzzle care incepe sa prinda contur.

e ca o adiere de vara aparuta dupa anotimpuri de frig.

cycling in the rain, just cycling in the rain

sub torentul ploii fara de sfarsit, asteptam, bineinteles, in statie. minute in sir. injurand in gand, desigur tara si nu ploaia. ploaia e frumoasa, asta as fi spus daca as fi fost acasa cocotata intre perne. as fi savurat-o chiar. dar eram in statie cu picioarele imbibate cu apa tot uitandu-ma in zare dupa autobuzul care intarzia sa apara.si ploua, ploua, infernal in luna lui mai. 25 mai. masina nu venea, incruntarea nu putea fi stapanita desi ploua (doar) cu apa , cand in zarea de pe trotuarul celalalt, vad pe cineva mergand pe bicicleta. nimic deosebit pana aici, se pare ca e cat se poate de comun sa mergi cu bicicleta prin ploaie. dar omul asta din ziua asta avea o umbrela pe care si-o tinea cu o mana deasupra capului din dotare, cealalta mana fiind pe ghidon pastrand directia printre baltoace si oameni ce se strecurau si ei printre stropi. avea un hanorac rosu iar umbrela era galben-albastra. cum sa mai injuri asa ceva?

de durere

i'm so sad i could die of sadness


clipe disparate in timp, contexte diferite, reactii diferite..comuna durerea, surparea asta in sine. orice moment ce ajunge sa se simta asa are la baza un sentiment initial bun si frumos. cand crezi mai mult, cand vrei mai mult, cand in sfarsit esti fericit... si, dintr-un motiv sau altul, revii la ce era inainte de asta, cand toate erau gri si numai speranta colora peisajul..ciudata povestea asta cu speranta cum renaste mereu, tine de necesitatea supravieturii probabil si de o eventuala sanatate mentala. cred ca trebuie sa accept procesul..cadere, inaltare, cadere, etc.. cred ca e o intamplare unde te nimereste sfarsitul, procesul ar fi fost acelasi. de fapt cred ca la un moment dat nu mai crezi in nimic din precautie.

passing through life

"ne-am trezit de dimineata acoperiti de frumos"

s-a creat o isterie imbecila pe tema vremii, se vorbeste in continuu despre ce iarna cumplita traim. daca nu am trai-o si noi pe piele proprie, aproape ca i-am crede, atat de convingatori se straduiesc sa fie. oamenii sunt speriati, inghetati, injura cu toate cuvintele si toate expresiile o iarna care s-a intamplat sa fie la timpul ei la vremea ei. nimic deosebit aici in afara de omul care a uitat sa se bucure..si desigur, o tara incapabila sa faca fata unor fenomene firesti. nu sustin ca ar trebui sa fie o fericire sa ai masina blocata sau sa nu poti circula, dar chiar nu cred ca se intampla ceva iesit din comun in perioada asta.
pe vremurile comuniste stirile sunau exact pe dos-ca-n titlul de mai sus-, dincolo de ceea ce si atunci se intampla, propaganda era pe parte ascendenta, se ilustra artistic munca oamenilor cu nametii, copiii si bucuria lor erau aduse in prim plan, si per total nimic nu parea sa ingrijoreze. desigur, nici abordarea asta nu era prea sanatoasa, dar daca e sa aleg intre cele doua, as prefera-o cu siguranta pe cea din urma. ..daca tot echilibrul nu se poate gasi, sa mergem pe ce ne-ar aduce un cat de mic beneficiu, o infuzie de optimism, chiar plastifiat.

eu inca nu ma pot abtine sa nu ma bucur atunci cand ninge. toate amintirile legate de iernile copilariei mele mi se deruleaza iar in minte si, oricat de mult mi-as fi schimbat prioritatile intre timp-cu siguranta nu mai e timpul de joaca avut inainte-, n-am cum sa nu retraiesc incantarea de atunci la fiecare ninsoare actualizata. retin un sir lung de zile acoperite de zapada, de joaca afara, de cazemate si batai cu bulgari, de tras cu sania si dat pe derdelus, de cum plecam in vanarea unor ghetusuri si cum ne strangeam sa facem oameni de zapada, cum alunecam si cadeam unii peste altii si cum radeam toata ziua imbujorati...cum ne intorceam cate un pic in scara blocului sa ne punem manusile la uscat ca sa mai iesim la o tura de tavaleala, cum ne intorceam acasa numai cand eram complet inghetati cu toate hainele ude..si diminetile cand era o liniste nefireasca si dintr-o data prima lopata de zapada auzita ne ridica din pat cu ochii pe fereastra, incantati de o noua promisiune pe care iarna ne-o facea: inca o zi de joaca in frumosul cu care ne acopeream de buna voie.
cam asta e iarna mea cu zapada multa si infinit de multa bucurie.