by (bus, tube) the way

domnisoara...nu as sti sa-i precizez varsta, oricum tanara..poate pana in 30 ani, poate un pic peste. miniona, cu par aramiu drept , cu o cordeluta care imita o codita impletita in fix aceeasi culoare cu parul ei. ochi mari albastri, foarte mari si foarte frumos contrastau cu parul acela tomnatic si cu sileuta de papusa(imi aducea aminte de papusa gen barbie in miniatura pe care o aveam in copilarie, o chema crina:) ). dar nu asta m-a facut sa ma uit la ea, ci zambetul. zambea cald tuturor oamenilor din jur. si e greu sa faci asta, e greu chiar si sa mai vezi asta intr-o mare de oameni. i-am oferit locul eliberat in fata mea si s-a asezat langa un copil roz care a fost la randu-i atras de ea. si au inceput o conversatie la care mama copilului asista ca la televizor.s-au imprietenit rapid, zambetul domnisoarei prinzand foarte repede la copilul roz care imediat a inceput sa povesteasca tot, si ca a fost la dentist, si cum o cheama, si cati ani are si cum o cheama pe papusa ei samd. domnisoara o asculta si incuraja dialogul fara sa para in vreun minim fel deranjata de toate detaliile primite. ai zice ca se incadreaza la genul acela de oameni care 'iubesc copiii' si le face placere sa se bage in seama cu toata lumea...ei bine, nu era cazul ei; avea ceva complet sincer la intreg felul ei de a fi...era sincera si cand ii facea cu mana copilului care a coborat la un moment dat din metrou si...frapant aproape dupa toata acea revarsare de zambete calde, odata ramasa singura, ochii mari albastri s-au umplut de lacrimi.
de la o statie la alta, in fata mea s-au afisat pefect la vedere sentimente in stare bruta.

priveste cerul...

 pe un zid al unui bloc. mesaj cu litere de mana scris cu vopsea albastra. in timp ce imi vedeam de drumul meu ocupat, in timp ce framantam nedreptatile de peste zi in minte.
cred ca nu exista lucruri bune din oficiu, exista in schimb oameni care le fac bune, impotriva raului tot mai prezent. exista o persoana care a scris cu mana ei pe un perete un mesaj care a ajuns la mine si mi-a ridicat privirea din pamant inspre cer.
era aproape senin.

nu dureaza

e rece.
parca mi s-a facutun gol in stomac in care  .. bate vantul. parca nu mai pot sa respir normal.
nu pot sa ma uit la stiri pentru ca mereu aflu despre lucruri ingrozitoare. si plang cand ma uit la stiri, plang pana la sfasiere..daca stau sa ma uit, sa ascult povestea, sa prind mesajul. asa ca nu ma mai uit. dar vestile proaste oricum exista si oricum imi mai ajung la urechi. tocmai am afalt ca a murit cineva pe care l-am cunoscut tangential acum mai multi ani. apropiat de varsta cu mine. nu stiu de ce a murit, am aflat doar ca a murit. 
si s-a lasat frigul in mine.

stop cadru fericire

senzatie de irealitate...

se intampla rar, dara tunci cand se intampla, par sa se concentreze toate in acelasi timp. si desigur ca ti-e frica sa deschizi ochii mai larg sa te uiti mai bine la o lume pe care o credeai in cu totul alt fel. e si normal pana la urma, e la fel cand faci trecerea brusca de la intuneric la lumina, la inceput trebuie sa te obisnuiesti..
si acum..de curand cam asa e, tin ochii intredeschisi de frica s anu se lase intunericul iar prea repede si sa nu fi vazut niciun contur clar.

ningea... prima seara de iarna din acest an. zambetul era tot pe chipul meu, il vazusem cu o seara inainte in oglinda si aproape ca nu m-am recunoscut, mi se parea ca se transmite toata bucuria si emotia in privire si ma vedeam in sfarsit frumoasa..la modul ala, dincolo de trasaturi, desi aveam parca niste ochi imensi si clari, -acum il simteam si era bine..printre fulgi si stari de bine, la o distanta oarecare, cineva mergea lent pe role..inceeet, bizar, ca pus de un regizor sa se desfasoare fix in fata mea.. ningea, zambeam, omul pe role se indeparta.

memento

"De aceea trebuie sa alegi. Sau iti aduci aminte sau zbori. Mai bine renunta daca simti ca aripile nu sunt stravezii si o singura amintire nu-ti da pace. Destinul celor stapaniti de memorie e pamantul, nu cerul. Ca sa ajungi la soare trebuie sa fii ca un fulg. Cand te vei prabusi, din corpul tau nu va mai curge sange..."

one moment in time

acum mai multe nopti , in timpul unei insomnii ingandurate, aproape ca m-as fi ridicat dintre asternuturi sa astern aici cateva randuri.


 pe balcon eram amandoi si ne planuiam vietile pe atunci destul de tinere cat sa mai fie timp de mult impreuna. si calculam anii si lunile in care fericirea in doi s-ar fi incadrat concret chiar si in trei. pana la 30 ani era aproape obligatoriu un copil..pentru ca mai tarziu am fi vrut altul si nu s-ar mai fi putut asa usor. casatoria trebuia sa vina si ea un pic mai devreme ca deh, asa se (s)cade. eu n-as fi socotit niciodata in felul asta sau in vreo ordine anume de altii stabilita, insa timpul imi parea si mie putin pentru toate cate mai erau de facut. viata ca si garantie pe termen lung nu exista oricum, dar noi vorbeam .. amandoi in penubra planuind viitorul trecut in timp ce mie imi curgeau lacrimi nestiute de tine pe obraji. chiar si asa cu noi acolo siguri ca le vom face pe toate cata vreme suntem unul pentru altul, chiar si daca totul s-ar fi transformat in prezent continuu, ar fi fost mult prea putin, infinit de putin pe cat imi doream eu de fapt in lumea asta, in viata asta. si de fapt, imi doream sa ramanem acolo, pe balconul ala, intre zi si noapte, vorbind despre ce frumos avea sa fie cand era deja.