fara titlu

nu stiam daca sa scriu despre asta, daca nu ar fi mai bine sa uit de tot. e de fapt sinistru, ori de cate ori imi amintesc realitatea asta anume, imi vine sa o alung nerecunoscand-o drept parte din viata cunoscuta. cica e un caz extrem asta..mi-e cam greu sa-l privesc asa pentru ca l-as cataloga in felul asta rar si greu de ajuns la el, cand de fapt s-a intamplat in imediata vecinatate a mea.
am fost la nunta lor, am auzit apoi vesti bune despre viata lor de familie, copilul frumos fiind urmarea fireasca a acestui traseu. daca in copilarie eram foarte apropiata de ea, intreaga adolescenta si viata adulta, n-am fost altceva decat martora indepartata a acestor vesti. le priveam cu o oarecare invidie, ia uite ca la unii e posibil o viata simpla si fericita...
probabil n-as fi fost atat de socata daca nu ar fi existat niste circumstante care mi-au adus-o iar in fata. la fel de vesela si expansiva, bronzata si cu zambetul pe buze. usor aiurita dar facea parte din farmecul ei de care imi era dor. imi povestea senin despre viata ei, sotul ei si copilasul. nimic, dar nimic nu parea sa anunte ce aveam sa aflu marti, la 2 saptamani de cand ma vazusem ultima oara cu ea.
sotul ei s-a sinucis. s-a aruncat de la etajul 7.


e foarte greu sa mai spun ceva dupa asta, nu am relatat ca sa comentez in vreun fel ceva, de obicei caut sa nu invinuiesc astfel de acte tocmai pentru ca nu le inteleg. mi se par infinit de triste. dar am scris ca sa tin minte chiar cu acest caz extrem drept exemplu sa nu mai consider vreodata ceva privit din afara in regula. sa am rabdarea si intelepciunea sa astept pana la final ca sa ma pronunt. si cel mai bine, sa nu privesc niciodata din afara spre ceva cu admiratie. poate sa ascunda cele mai groaznice povesti de viata.

un sfarsit

nu prea pot sa ma concentrez pe ideea perfect adevarata si perfect falsa conform careia 'viata merge mai departe', de parca viata ar fi altceva in afara ta, de parca nu tine de pasii tai de fiecare zi, de parca se poate sa te sustragi prezentului doar pentru ca ti se promite un oarecare viitor. ziua de maine.
deocamdata e azi si plecarea de azi pe care o simt deja de la distanta. stii cum e..? sa traiesti in viitor ceva ce se intampla chiar acum, sa ii stii deja importanta dar sa fii nevoit sa-i traiesti pe viu sfarsitul. stiu cum e. am mai trait asta in cateva randuri.
viata nu merge mai departe, o viata se opreste in loc/

wind of change

miroase a tei si aerul e placut racoros. se lasa seara, se lasa o lene calma peste fraze..

parca e bine, parca se aseaza lucrurile cum trebuie si cand trebuie, paca pot sa fac un pas in spate sa admir cum piesele se pun cap la cap ca  intr-un puzzle care incepe sa prinda contur.

e ca o adiere de vara aparuta dupa anotimpuri de frig.

cycling in the rain, just cycling in the rain

sub torentul ploii fara de sfarsit, asteptam, bineinteles, in statie. minute in sir. injurand in gand, desigur tara si nu ploaia. ploaia e frumoasa, asta as fi spus daca as fi fost acasa cocotata intre perne. as fi savurat-o chiar. dar eram in statie cu picioarele imbibate cu apa tot uitandu-ma in zare dupa autobuzul care intarzia sa apara.si ploua, ploua, infernal in luna lui mai. 25 mai. masina nu venea, incruntarea nu putea fi stapanita desi ploua (doar) cu apa , cand in zarea de pe trotuarul celalalt, vad pe cineva mergand pe bicicleta. nimic deosebit pana aici, se pare ca e cat se poate de comun sa mergi cu bicicleta prin ploaie. dar omul asta din ziua asta avea o umbrela pe care si-o tinea cu o mana deasupra capului din dotare, cealalta mana fiind pe ghidon pastrand directia printre baltoace si oameni ce se strecurau si ei printre stropi. avea un hanorac rosu iar umbrela era galben-albastra. cum sa mai injuri asa ceva?

de durere

i'm so sad i could die of sadness


clipe disparate in timp, contexte diferite, reactii diferite..comuna durerea, surparea asta in sine. orice moment ce ajunge sa se simta asa are la baza un sentiment initial bun si frumos. cand crezi mai mult, cand vrei mai mult, cand in sfarsit esti fericit... si, dintr-un motiv sau altul, revii la ce era inainte de asta, cand toate erau gri si numai speranta colora peisajul..ciudata povestea asta cu speranta cum renaste mereu, tine de necesitatea supravieturii probabil si de o eventuala sanatate mentala. cred ca trebuie sa accept procesul..cadere, inaltare, cadere, etc.. cred ca e o intamplare unde te nimereste sfarsitul, procesul ar fi fost acelasi. de fapt cred ca la un moment dat nu mai crezi in nimic din precautie.

passing through life