de durere

i'm so sad i could die of sadness


clipe disparate in timp, contexte diferite, reactii diferite..comuna durerea, surparea asta in sine. orice moment ce ajunge sa se simta asa are la baza un sentiment initial bun si frumos. cand crezi mai mult, cand vrei mai mult, cand in sfarsit esti fericit... si, dintr-un motiv sau altul, revii la ce era inainte de asta, cand toate erau gri si numai speranta colora peisajul..ciudata povestea asta cu speranta cum renaste mereu, tine de necesitatea supravieturii probabil si de o eventuala sanatate mentala. cred ca trebuie sa accept procesul..cadere, inaltare, cadere, etc.. cred ca e o intamplare unde te nimereste sfarsitul, procesul ar fi fost acelasi. de fapt cred ca la un moment dat nu mai crezi in nimic din precautie.

passing through life

"ne-am trezit de dimineata acoperiti de frumos"

s-a creat o isterie imbecila pe tema vremii, se vorbeste in continuu despre ce iarna cumplita traim. daca nu am trai-o si noi pe piele proprie, aproape ca i-am crede, atat de convingatori se straduiesc sa fie. oamenii sunt speriati, inghetati, injura cu toate cuvintele si toate expresiile o iarna care s-a intamplat sa fie la timpul ei la vremea ei. nimic deosebit aici in afara de omul care a uitat sa se bucure..si desigur, o tara incapabila sa faca fata unor fenomene firesti. nu sustin ca ar trebui sa fie o fericire sa ai masina blocata sau sa nu poti circula, dar chiar nu cred ca se intampla ceva iesit din comun in perioada asta.
pe vremurile comuniste stirile sunau exact pe dos-ca-n titlul de mai sus-, dincolo de ceea ce si atunci se intampla, propaganda era pe parte ascendenta, se ilustra artistic munca oamenilor cu nametii, copiii si bucuria lor erau aduse in prim plan, si per total nimic nu parea sa ingrijoreze. desigur, nici abordarea asta nu era prea sanatoasa, dar daca e sa aleg intre cele doua, as prefera-o cu siguranta pe cea din urma. ..daca tot echilibrul nu se poate gasi, sa mergem pe ce ne-ar aduce un cat de mic beneficiu, o infuzie de optimism, chiar plastifiat.

eu inca nu ma pot abtine sa nu ma bucur atunci cand ninge. toate amintirile legate de iernile copilariei mele mi se deruleaza iar in minte si, oricat de mult mi-as fi schimbat prioritatile intre timp-cu siguranta nu mai e timpul de joaca avut inainte-, n-am cum sa nu retraiesc incantarea de atunci la fiecare ninsoare actualizata. retin un sir lung de zile acoperite de zapada, de joaca afara, de cazemate si batai cu bulgari, de tras cu sania si dat pe derdelus, de cum plecam in vanarea unor ghetusuri si cum ne strangeam sa facem oameni de zapada, cum alunecam si cadeam unii peste altii si cum radeam toata ziua imbujorati...cum ne intorceam cate un pic in scara blocului sa ne punem manusile la uscat ca sa mai iesim la o tura de tavaleala, cum ne intorceam acasa numai cand eram complet inghetati cu toate hainele ude..si diminetile cand era o liniste nefireasca si dintr-o data prima lopata de zapada auzita ne ridica din pat cu ochii pe fereastra, incantati de o noua promisiune pe care iarna ne-o facea: inca o zi de joaca in frumosul cu care ne acopeream de buna voie.
cam asta e iarna mea cu zapada multa si infinit de multa bucurie.

instantanee

ssshht

does she know?

oamenii meteorit

mi s-a intamplat in cateva randuri sa ma intersectez cu prezenta lor rara. apar de nicaieri, te fac sa crezi pret de cateva minute-ore cel mult- in tot ce uitasei sa mai crezi coplesit de bolovanii din jur, si dispar din raza ta vizuala pentru totdeauna. dupa ce trece efectul de fascinatie, ai senzatia ca poate ti s-a parut si revii in acelasi cotidian lipsit de minuni de mai inainte.
pana data viitoare cand cu siguranta o sa-ti pui o dorinta.

:I

eram la stop, asteptam sa traversez.oboseala... ganduri lipsite de noima,satula de bagajul pe care tot il car dupa mine in fiecare zi si obosita, da, teribil de obosita.
abia observ cum de pe partea cealalta a strazii cineva mai grabit porneste inainte ca semaforul sa se schimbe. il vad cum vine fix spre mine plin de inversunare. obosita, ma dor mainile, as lasa odata bagajul asta, as pleca odata din bucurestiul asta, mi-as lua concediu de la viata asta.omul inainteaza fix in directia mea, pare sa se uite la mine dar nu ma regasesc in privirea lui. se apropie si nu-mi vine sa cred ca spre mine vine cu pumnul ridicat.senzatie acuta de irealitate in mijlocul strazii in plina zi. ma dau la o parte un pic in ultimul moment cat sa nu apuce sa ma loveasca in plin.timpul pare sa se dilate. ma nimereste un pic in spate si mie tot nu-mi vine sa cred. stau blocata pe loc, ma uit in urma, el merge mai departe la fel de inversunat sa dea in stanga si-n dreapta in alti muritori..