"ne-am trezit de dimineata acoperiti de frumos"

s-a creat o isterie imbecila pe tema vremii, se vorbeste in continuu despre ce iarna cumplita traim. daca nu am trai-o si noi pe piele proprie, aproape ca i-am crede, atat de convingatori se straduiesc sa fie. oamenii sunt speriati, inghetati, injura cu toate cuvintele si toate expresiile o iarna care s-a intamplat sa fie la timpul ei la vremea ei. nimic deosebit aici in afara de omul care a uitat sa se bucure..si desigur, o tara incapabila sa faca fata unor fenomene firesti. nu sustin ca ar trebui sa fie o fericire sa ai masina blocata sau sa nu poti circula, dar chiar nu cred ca se intampla ceva iesit din comun in perioada asta.
pe vremurile comuniste stirile sunau exact pe dos-ca-n titlul de mai sus-, dincolo de ceea ce si atunci se intampla, propaganda era pe parte ascendenta, se ilustra artistic munca oamenilor cu nametii, copiii si bucuria lor erau aduse in prim plan, si per total nimic nu parea sa ingrijoreze. desigur, nici abordarea asta nu era prea sanatoasa, dar daca e sa aleg intre cele doua, as prefera-o cu siguranta pe cea din urma. ..daca tot echilibrul nu se poate gasi, sa mergem pe ce ne-ar aduce un cat de mic beneficiu, o infuzie de optimism, chiar plastifiat.

eu inca nu ma pot abtine sa nu ma bucur atunci cand ninge. toate amintirile legate de iernile copilariei mele mi se deruleaza iar in minte si, oricat de mult mi-as fi schimbat prioritatile intre timp-cu siguranta nu mai e timpul de joaca avut inainte-, n-am cum sa nu retraiesc incantarea de atunci la fiecare ninsoare actualizata. retin un sir lung de zile acoperite de zapada, de joaca afara, de cazemate si batai cu bulgari, de tras cu sania si dat pe derdelus, de cum plecam in vanarea unor ghetusuri si cum ne strangeam sa facem oameni de zapada, cum alunecam si cadeam unii peste altii si cum radeam toata ziua imbujorati...cum ne intorceam cate un pic in scara blocului sa ne punem manusile la uscat ca sa mai iesim la o tura de tavaleala, cum ne intorceam acasa numai cand eram complet inghetati cu toate hainele ude..si diminetile cand era o liniste nefireasca si dintr-o data prima lopata de zapada auzita ne ridica din pat cu ochii pe fereastra, incantati de o noua promisiune pe care iarna ne-o facea: inca o zi de joaca in frumosul cu care ne acopeream de buna voie.
cam asta e iarna mea cu zapada multa si infinit de multa bucurie.

instantanee

ssshht

does she know?

oamenii meteorit

mi s-a intamplat in cateva randuri sa ma intersectez cu prezenta lor rara. apar de nicaieri, te fac sa crezi pret de cateva minute-ore cel mult- in tot ce uitasei sa mai crezi coplesit de bolovanii din jur, si dispar din raza ta vizuala pentru totdeauna. dupa ce trece efectul de fascinatie, ai senzatia ca poate ti s-a parut si revii in acelasi cotidian lipsit de minuni de mai inainte.
pana data viitoare cand cu siguranta o sa-ti pui o dorinta.

:I

eram la stop, asteptam sa traversez.oboseala... ganduri lipsite de noima,satula de bagajul pe care tot il car dupa mine in fiecare zi si obosita, da, teribil de obosita.
abia observ cum de pe partea cealalta a strazii cineva mai grabit porneste inainte ca semaforul sa se schimbe. il vad cum vine fix spre mine plin de inversunare. obosita, ma dor mainile, as lasa odata bagajul asta, as pleca odata din bucurestiul asta, mi-as lua concediu de la viata asta.omul inainteaza fix in directia mea, pare sa se uite la mine dar nu ma regasesc in privirea lui. se apropie si nu-mi vine sa cred ca spre mine vine cu pumnul ridicat.senzatie acuta de irealitate in mijlocul strazii in plina zi. ma dau la o parte un pic in ultimul moment cat sa nu apuce sa ma loveasca in plin.timpul pare sa se dilate. ma nimereste un pic in spate si mie tot nu-mi vine sa cred. stau blocata pe loc, ma uit in urma, el merge mai departe la fel de inversunat sa dea in stanga si-n dreapta in alti muritori..

copaci fara umbra

chiar aseara admiram cu voce tare copacul din fata blocului ca si-a pastrat coroana atat verde cat si aproape intacta.
de dimineata,insa, ca urmare a unui deochi parca, mi s-a infatisat despuiat tot, iar frunzele, intr-un un strat gros in care ti-ai fi infundat pasii cu totul, ii zaceau la picioare.
pe drumurile cetoase de azi, am mai intalnit multe fenomene asemanatoare, imaginea fiind de copaci dedublati, ei si umbra lor verde reflectata concret pe asfalt.

timp, incotro fugi?

intotdeauna sunt cu un gand inaintea momentului actual, pregatesc, planuiesc..imi programez pasii si, constat, toate se petrec cu o repeziciune de necalculat. intre luni si vineri parca e un maraton la finalul caruia e premiul pe care il savurez din plin. dar timpul e tot timpul..ma mir fara sa-mi fie rusine de exprimarea redundanta. e acum cand imi permit un ragaz sa scriu cuvinte, e acum cand aburul din cafea se ridica usor in fata monitorului, e chiar mai devreme cand usa de la bloc se trantea in ciuda mea, e putin mai tarziu cand pe strada trecea o masina incarcata de doi copaci exotici. si a fost si in weekend cand am fost in parc cu nepotul meu mandru sa ma tina de mana si sa stranga frunze alaturi de mine.
e mereu cand se intampla, niciodata mai inainte, niciodata dupa.
cred ca asta a fost mereu incercarea mea manifestata in diverse moduri...sa trag timpul de maneca si sa-l tin cu mine cat sa am vreme sa ma uit fix in minutele lui.