o viata de om

 clipa petrecuta in penumbra asteptarii autobuzului alaturi de ea.

cu parul tuns scurt, corect, alb, cu geutatea pasilor batrani purtati cu grija in baston, cu toata pielea ridata de ani, mi-a atras atentia inca dinainte sa-mi vorbeasca. timorata dar si fascinata de prezenta ei vetusta, mi-a fost imposibil sa raspund altfel decat politicos si scurt.

dincolo de anii evidenti adunati si grija de a-i purta demn, era altceva ce te chema spre admiratie muta. dar as fi si spus ceva, orice sa pot intra in vorba. in timp ce articulam in minte un compliment la adresa unui element contrastant din aparitia ei, un inel cu piatra mare albastra, privirile mi-au alunecat si peste mainile ei batrane cu manichiura tanara-unghii lungi, perfect aranjate, cu oja roz pal elegant. 

a venit autobuzul, am urmarit-o cu grija pana la urcare si..asezare. mergea lent. aproape rapusa de oboseala, dar nu chiar. era inca foarte prezenta, demna, cu unghii roz si cu inel cu piatra mare albastra. -o viata de om.

din iarna trecuta-pagina de jurnal

despre seara de joi, exceptionala in intreaga ei desfasurare. anumite momente sunt minunat de frumoase.
invitatia neasteptata la Tudor Gheorghe. Din partea Ioanei, intai, si, de fapt, din partea omului Alex Stefanescu. Eu am cunoscut un om, nu un critic literar dupa cum auzisem despre el..de la Ioana(imi recunosc..incultura) , de prin scrieri apoi si de la televizor, intr-un tarziu. Emotia de a intalni o personalitate a culturii romanesti(fara exagerare), exista. de a fi invitata lui, chiar si prin intermediul altei persoane, si mai si. sa fiu in randul 7, fix in fata altui om pe care il iubesc de o viata...unui artist drag mie.
stiam ca e un spectacol greu, care apasa, cara nu te lasa sa respiri linistit, care nu te lasa sa ..uiti.
dar tot n-am fost pregatita de avalansa de trairi simtite de la primul acord. fiecare vorba, fiecare colind ..durea. n-am putut o clipa sa ma detasez. aproape ca-mi era jena sa fiu asa usor purtata de mesaj, sa nu ma pot abtine sa...plang.
iar finalul spectacolului, cu omul Alex Stefanescu care ne-a invitat la o masa ..si pe care n-am indraznit sa-l refuz desi eram atat de obosita incat credeam ca o sa lesin, desi mi-era asa teama de o asemenea companie in fata careia as fi fost mai intimidata ca oricand. o alta surpriza. stand la masa, da un telefon..si-l aud vorbindu-i lui Tudor Gheorghe, "zis Tudor", felicitandu-l cu drag, ca-ntre prieteni vechi si laudandu-se, mai apoi, cu cele doua domnisoare foarte frumoase cu care a fost la spectacol..si, surpriza maxima, ni-l da la telefon. in timp ce ioana vorbea, eu incercam sa-mia dun gandurile strabatute brusc de o emotie intensa, sa-mi linistesc bataile de inima care o luasera razna pentru a reusi sa bagui cateva idei ne...stupide.
tendinta a fost sa refuz telefon, DAR nu in fiecare zi ai sansa asta, mi-am zis, mai bine s afiu stupida si sa-l aud la telefon(oricum m-ar fi uitat), decat sa trec la milimetru pe langa aceasta minunata sansa. dupa introducerea frumoasa dar si menita sa-mi justifice tampenia posibila, a ioanei, il aud...calm, sugubat si linistitor...apuc sa spun ceva gresi , acceptand ce a zis despre sine cum ca ar fi fost rau(NU a fost..si apoi, ce inseamna sa fii rau? sa spui adevarul? sa faci sa doara ceva ce exista?), reusesc sa-i zic ce-am simtit : m-a durut foarte frumos..spectacolul lui.
apoi, balmajesc o incheiere rapida si i-l dau inapoi la telefon lui Alex S..care..maia poi, ma tot lauda pt expresie..mandru fiind si de mine.:)
ana la urma, n-am spus numai tampenii, si pana la urma, seara asta CHIAR A EXISTAT!
si restul serii a fost frumos, caci omul Alex Stefanescu ne-a povestit tare ..cursiv si evocand intamplari care mie mi-au creat o poveste intreaga in cap..in asa fel de parca ar fi devenit propria amintire..traita..ceva interesant mai mult prin relatare.

toata seara a fost..aproape ireala.

si chiar ma gandeam, viata asta are uneori niste surprize de o frumusete care merita TOT.

iar n-am cuvinte sa descriu ce simt..inca mai simt :)

3 saptamani- start/stop

si o viata frumoasa in plan.

as vrea ca macar eu sa fac sa conteze. sa tin minte, macar. ceva ce s-a oprit brusc, ca un buletin informativ.

e cazul, deci, zise el, sa mergi mai departe. pentru ca eu merg..mai departe de aici, in alta tara, in alta lume in care tu nu(-mi) mai incapi. desigur, n-a folosit aceste cuvinte, ar fi fost totul prea..emotional, iar de emotii nu avem vreme acum cand trebuie sa plec la interviu, cand trebuie sa-mi fac bagajele.
asadar, de ce intrebi ce mai fac, de ce-mi spui ce mai simti, de ce mai stai pe loc cand eu am plecat deja? nici nu stiu cine mai esti, nici nu am ce sa-ti mai zic, am pus deja punct.

a fost un firesc neasteptat, de la primul salut..la primul sarut. o potrivire si-o bucurie de zi cu zi ca l-am gasit. cu el langa mine, ma miram ca exista. trezindu-ma noaptea din somn, cautam sa ma asigur ca nu l-am visat. nu era nimic rau, vreun semn care sa umbreasca simplitatea intalnirilor. pas dupa pas, ne indreptam, fara graba, de o viata frumoasa in doi.

de la o zi la alta, la fel cum a aparut, a si plecat.

sa merg mai departe inca nu stiu, e ca si cum mi s-a dat preview la ce mi-am dorit mereu, am fost asigurata ca 'se poate', si apoi, s-a rupt filmul. fara sansa de continuare.

just remember.

by (bus, tube) the way

domnisoara...nu as sti sa-i precizez varsta, oricum tanara..poate pana in 30 ani, poate un pic peste. miniona, cu par aramiu drept , cu o cordeluta care imita o codita impletita in fix aceeasi culoare cu parul ei. ochi mari albastri, foarte mari si foarte frumos contrastau cu parul acela tomnatic si cu sileuta de papusa(imi aducea aminte de papusa gen barbie in miniatura pe care o aveam in copilarie, o chema crina:) ). dar nu asta m-a facut sa ma uit la ea, ci zambetul. zambea cald tuturor oamenilor din jur. si e greu sa faci asta, e greu chiar si sa mai vezi asta intr-o mare de oameni. i-am oferit locul eliberat in fata mea si s-a asezat langa un copil roz care a fost la randu-i atras de ea. si au inceput o conversatie la care mama copilului asista ca la televizor.s-au imprietenit rapid, zambetul domnisoarei prinzand foarte repede la copilul roz care imediat a inceput sa povesteasca tot, si ca a fost la dentist, si cum o cheama, si cati ani are si cum o cheama pe papusa ei samd. domnisoara o asculta si incuraja dialogul fara sa para in vreun minim fel deranjata de toate detaliile primite. ai zice ca se incadreaza la genul acela de oameni care 'iubesc copiii' si le face placere sa se bage in seama cu toata lumea...ei bine, nu era cazul ei; avea ceva complet sincer la intreg felul ei de a fi...era sincera si cand ii facea cu mana copilului care a coborat la un moment dat din metrou si...frapant aproape dupa toata acea revarsare de zambete calde, odata ramasa singura, ochii mari albastri s-au umplut de lacrimi.
de la o statie la alta, in fata mea s-au afisat pefect la vedere sentimente in stare bruta.

priveste cerul...

 pe un zid al unui bloc. mesaj cu litere de mana scris cu vopsea albastra. in timp ce imi vedeam de drumul meu ocupat, in timp ce framantam nedreptatile de peste zi in minte.
cred ca nu exista lucruri bune din oficiu, exista in schimb oameni care le fac bune, impotriva raului tot mai prezent. exista o persoana care a scris cu mana ei pe un perete un mesaj care a ajuns la mine si mi-a ridicat privirea din pamant inspre cer.
era aproape senin.

nu dureaza

e rece.
parca mi s-a facutun gol in stomac in care  .. bate vantul. parca nu mai pot sa respir normal.
nu pot sa ma uit la stiri pentru ca mereu aflu despre lucruri ingrozitoare. si plang cand ma uit la stiri, plang pana la sfasiere..daca stau sa ma uit, sa ascult povestea, sa prind mesajul. asa ca nu ma mai uit. dar vestile proaste oricum exista si oricum imi mai ajung la urechi. tocmai am afalt ca a murit cineva pe care l-am cunoscut tangential acum mai multi ani. apropiat de varsta cu mine. nu stiu de ce a murit, am aflat doar ca a murit. 
si s-a lasat frigul in mine.