nu dureaza

e rece.
parca mi s-a facutun gol in stomac in care  .. bate vantul. parca nu mai pot sa respir normal.
nu pot sa ma uit la stiri pentru ca mereu aflu despre lucruri ingrozitoare. si plang cand ma uit la stiri, plang pana la sfasiere..daca stau sa ma uit, sa ascult povestea, sa prind mesajul. asa ca nu ma mai uit. dar vestile proaste oricum exista si oricum imi mai ajung la urechi. tocmai am afalt ca a murit cineva pe care l-am cunoscut tangential acum mai multi ani. apropiat de varsta cu mine. nu stiu de ce a murit, am aflat doar ca a murit. 
si s-a lasat frigul in mine.

stop cadru fericire

senzatie de irealitate...

se intampla rar, dara tunci cand se intampla, par sa se concentreze toate in acelasi timp. si desigur ca ti-e frica sa deschizi ochii mai larg sa te uiti mai bine la o lume pe care o credeai in cu totul alt fel. e si normal pana la urma, e la fel cand faci trecerea brusca de la intuneric la lumina, la inceput trebuie sa te obisnuiesti..
si acum..de curand cam asa e, tin ochii intredeschisi de frica s anu se lase intunericul iar prea repede si sa nu fi vazut niciun contur clar.

ningea... prima seara de iarna din acest an. zambetul era tot pe chipul meu, il vazusem cu o seara inainte in oglinda si aproape ca nu m-am recunoscut, mi se parea ca se transmite toata bucuria si emotia in privire si ma vedeam in sfarsit frumoasa..la modul ala, dincolo de trasaturi, desi aveam parca niste ochi imensi si clari, -acum il simteam si era bine..printre fulgi si stari de bine, la o distanta oarecare, cineva mergea lent pe role..inceeet, bizar, ca pus de un regizor sa se desfasoare fix in fata mea.. ningea, zambeam, omul pe role se indeparta.

memento

"De aceea trebuie sa alegi. Sau iti aduci aminte sau zbori. Mai bine renunta daca simti ca aripile nu sunt stravezii si o singura amintire nu-ti da pace. Destinul celor stapaniti de memorie e pamantul, nu cerul. Ca sa ajungi la soare trebuie sa fii ca un fulg. Cand te vei prabusi, din corpul tau nu va mai curge sange..."

one moment in time

acum mai multe nopti , in timpul unei insomnii ingandurate, aproape ca m-as fi ridicat dintre asternuturi sa astern aici cateva randuri.


 pe balcon eram amandoi si ne planuiam vietile pe atunci destul de tinere cat sa mai fie timp de mult impreuna. si calculam anii si lunile in care fericirea in doi s-ar fi incadrat concret chiar si in trei. pana la 30 ani era aproape obligatoriu un copil..pentru ca mai tarziu am fi vrut altul si nu s-ar mai fi putut asa usor. casatoria trebuia sa vina si ea un pic mai devreme ca deh, asa se (s)cade. eu n-as fi socotit niciodata in felul asta sau in vreo ordine anume de altii stabilita, insa timpul imi parea si mie putin pentru toate cate mai erau de facut. viata ca si garantie pe termen lung nu exista oricum, dar noi vorbeam .. amandoi in penubra planuind viitorul trecut in timp ce mie imi curgeau lacrimi nestiute de tine pe obraji. chiar si asa cu noi acolo siguri ca le vom face pe toate cata vreme suntem unul pentru altul, chiar si daca totul s-ar fi transformat in prezent continuu, ar fi fost mult prea putin, infinit de putin pe cat imi doream eu de fapt in lumea asta, in viata asta. si de fapt, imi doream sa ramanem acolo, pe balconul ala, intre zi si noapte, vorbind despre ce frumos avea sa fie cand era deja.

a bump in the road

nu am mai cazut de mult, asa pur si simplu. sa ma impiedic si sa cad fix in genunchi pe scarile de la metrou. lentila de la ochelarii de soare a sarit cat colo si o doamna care m-a ajutat sa ma ridic si-a exprimat sincera ingrijorare pentru ... ochelarii de firma. am asigurat-o ca nu-s de firma, dar pot fi compatimiti chiar si asa. bine ca nu mi-am rupt picioarele, am zis cu voce tare si am urcat mai departe.

fara titlu

nu stiam daca sa scriu despre asta, daca nu ar fi mai bine sa uit de tot. e de fapt sinistru, ori de cate ori imi amintesc realitatea asta anume, imi vine sa o alung nerecunoscand-o drept parte din viata cunoscuta. cica e un caz extrem asta..mi-e cam greu sa-l privesc asa pentru ca l-as cataloga in felul asta rar si greu de ajuns la el, cand de fapt s-a intamplat in imediata vecinatate a mea.
am fost la nunta lor, am auzit apoi vesti bune despre viata lor de familie, copilul frumos fiind urmarea fireasca a acestui traseu. daca in copilarie eram foarte apropiata de ea, intreaga adolescenta si viata adulta, n-am fost altceva decat martora indepartata a acestor vesti. le priveam cu o oarecare invidie, ia uite ca la unii e posibil o viata simpla si fericita...
probabil n-as fi fost atat de socata daca nu ar fi existat niste circumstante care mi-au adus-o iar in fata. la fel de vesela si expansiva, bronzata si cu zambetul pe buze. usor aiurita dar facea parte din farmecul ei de care imi era dor. imi povestea senin despre viata ei, sotul ei si copilasul. nimic, dar nimic nu parea sa anunte ce aveam sa aflu marti, la 2 saptamani de cand ma vazusem ultima oara cu ea.
sotul ei s-a sinucis. s-a aruncat de la etajul 7.


e foarte greu sa mai spun ceva dupa asta, nu am relatat ca sa comentez in vreun fel ceva, de obicei caut sa nu invinuiesc astfel de acte tocmai pentru ca nu le inteleg. mi se par infinit de triste. dar am scris ca sa tin minte chiar cu acest caz extrem drept exemplu sa nu mai consider vreodata ceva privit din afara in regula. sa am rabdarea si intelepciunea sa astept pana la final ca sa ma pronunt. si cel mai bine, sa nu privesc niciodata din afara spre ceva cu admiratie. poate sa ascunda cele mai groaznice povesti de viata.